Accentul pus pe raţiune. Ceea ce înţelege mai târziu Kant este faptul că filosofia nu ţine pasul cu ştiinţa. Contemporan cu Galilei, René Descartes nu se vrea a fi un filosof profesionist, ci îndeosebi un om de ştiinţă (fizician, anatomist, matematician, astronom etc.). Până şi revoluţionara sa lucrare „Discours de la Méthode” a apărut ca o prefaţă la o scriere de fizică. El are nevoie de filosofie doar pentru a explica mai bine lumea şi sufletul omului. Dar, pentru a reuşi să instituie această explicaţie, Descartes înţelege că are nevoie de ,,reguli utile şi clare” pentru conducerea intelectului veşnic iscoditor. Metoda carteziană este, înainte de toate, o invitaţie la gândire proprie. Ea s-a dovedit a fi revoluţionară (dovadă reacţia Bisericii) prin procedeele şi instrumentele ce le presupune: îndoiala metodică, evidenţă, claritate, distincţie, intuiţie, analiză, sinteză, deducţie şi ordine.
Cel care va duce raţionalismul cartezian mai departe va fi Spinoza. De altfel, prima sa carte, din 1663, îi este dedicată: „Principia philosophiae cartesianae”. Problema fundamentală rămâne tot aceea a posibilităţii de cunoaştere, mai exact a ,,îndreptării intelectului”. Pentru aceasta este nevoie, arată Spinoza, de o veritabilă „medicina mentis”. Uzând de „intellectu”s (ceea ce uneşte cunoaşterea cu înţelegerea), considerând că ,,metoda nu este altceva decât cunoaşterea reflexivă sau ideea ideii” şi având nevoie de o viziune globală asupra existenţei, Spinoza caută să demonstreze, în lucrarea sa „Etica more geometrico demonstrata”, că „Deus sive Natura sive Substantia”.
Nu este locul aici să intrăm în amănunte, amintind de cealaltă mare direcţie a reflecţiei filosofice europene anterioară lui Kant, şi anume cea a empirismului englez, tot la fel de influentă. Brutal spus, ,,empirismul iniţiat de Locke şi desăvârşit de Hume constituie o negare netă a… raţionalismului cartezian” /1. Totuşi, Descartes ignoră deliberat rolul experienţei în cunoaştere, considerând că problema experienţei a fost soluţionată de Francis Bacon. Pe de altă parte, David Hume, cu toată încadrarea sa în curentul empirist, este cel care va denunţa, împotriva lui George Berkeley, că ,,experienţa” simţurilor nu conduce la o cunoaştere reală, la certitudini.
Accentul pus pe experienţă. John Locke, în „Eseu asupra intelectului omenesc”, respinge ,,ideile înnăscute”, căutând să demonstreze originea în experienţă a tuturor cunoştinţelor, accentuând rolul jucat de contactul senzorial şi observarea directă, printr-o ,,fiziologie a intelectului omenesc”, după caracterizarea lui Kant însuşi din prefaţa la „Critica raţiunii pure”. Locke crede că: ,,Cea mai bună cale de a ajunge la adevăr fiind aceea de a cerceta îndeaproape lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi nu de a conchide că ele sunt aşa cum ne închipuim noi că sunt sau cum am fost învăţaţi de alţii să ni le închipuim”/2. Preluând îndeosebi latura subiectivistă a concepţiei lui Locke şi fiind influenţat de religie, George Berkeley va fi socotit fondatorul idealismului subiectiv (precizare necesară, întrucât de idealism, dar transcendental, va fi vorba şi la Kant). De menţionat însă că după ce a lansat, în scrierea sa de tinereţe „Tratat despre principiile cunoaşterii umane”, celebra şi radicala formulă „esse est percipi”, Berkeley a căutat ulterior, în dialogurile filosofice pe care le-a mai scris, să-şi nuanţeze concepţia. Cu toate ,,nuanţările”, nu se justifică părerea lui John R. Searle că ,,idealismul transcendental al lui Kant este o versiune mai sofisticată a celui pe care îl întâlnim la Berkeley”/3. În fine, cel care l-a trezit din ,,somnul dogmatic” pe Kant şi a prefigurat pozitivismul, David Hume, mărturisea, cu puţin înainte de moarte, că nu va apuca ziua în care va vedea că i se va face dreptate! Pornind şi el de la empirismul lui Locke, Hume caută să stabilească întinderea şi valoarea cunoaşterii umane, dar luciditatea şi onestitatea îl împing într-un impas epistemologic. Scepticismul său este îndoit, el distingând între un scepticism al raţiunii (regulile ştiinţelor demonstrative sunt ,,certe şi infailibile”, dar facultăţile noastre sunt ,,nesigure” şi ,,failibile”) şi unul al simţurilor (evident, plecând de la ,,imperfecţiunea organelor noastre”). În atare situaţie, B. Russell va concluziona că tocmai Hume va ajunge, necesarmente, ,,la concluzia dezastruoasă că din experienţă şi observaţie nu este nimic de învăţat” /4. Cel mai important lucru din întreg demersul cognitiv al lui Hume rămâne, până la urmă, acela că a urmărit ,,să realizeze o reformă a filosofiei pe baza studiului naturii omeneşti”. Şi, să nu uităm, ,,fără el, Kant nu poate fi conceput” /5. Lecţia lui Hume, de care filosoful din Königsberg a ţinut cont, a constat în demonstrarea că ,,o filosofie empiristă consecventă duce la negarea filosofiei”.
Influentul Leibniz. În fine, un alt filosof care l-a influenţat mult pe Kant (via Christian von Wolff, ,,cel mai mare dintre toţi filosofii dogmatici”, ,,creatorul spiritului de temeinicie până acum încă neatins în Germania”, după cum îl gratula în prefaţa a II-a la „Critica raţiunii pure”), este Gottfried Wilhelm Leibniz. Acesta critică metoda lui Descartes, ca şi empirismul lui Locke (în „Nouveaux Essais sur l’entendement humain” va decreta: „nisi ipse intellectus” /6). Influenţa lui Leibniz în Germania a fost deosebită (Franţa era dominată de liber-cugetători în acea vreme), dovadă şi primele scrieri ale lui Kant. Acesta din urmă ,,dialoghează” cu ideile leibniziene, acceptând unele, respingând altele, în lucrările sale „Monadologia fizică” (1756), „Despre primul fundament al diferenţei dintre regiunile spaţiului” (1768) şi „Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile” (1770). Sintetic spus: ,,Un acord între cei doi filosofi există în ceea ce priveşte respingerea teoriei ideilor înnăscute a lui Descartes. Pe de altă parte, Kant se alătură lui Leibniz în susţinerea ideii după care cunoaşterea începe cu experienţa, dar se desparte de Leibniz prin faptul că, în timp ce acesta din urmă consideră că prin experienţă se descoperă ideile pre-formate, Kant consideră că prin experienţă se constituie cunoaşterea însăşi”/7. Adrian Niță adaugă elocvent: ,,Schiţa categoriilor din Nouveax Essais sur l’entendement humain este folosită şi apoi îmbunătăţită de Kant, spaţiul şi timpul jucând la ambii filosofi un rol deosebit de important. Putem conchide că, dacă Leibniz a criticat pe Locke şi pe Newton, Kant a realizat o împăcare între Leibniz şi Locke, pe de o parte, şi între Leibniz şi Newton, pe de altă parte”/8.
Ne oprim aici cu tabloul sumar al ideilor filosofice şi ştiinţifice aflate în dezbaterea spiritelor subtile europene de până la jumătatea secolului al XVIII-lea. La care dintre concepţiile prezentate mai sus putea să adere un tânăr ce-şi făcuse din filosofie scopul suprem în viaţă? Pe ce drum trebuia să meargă pentru a obţine adevărul? Desigur, influenţat de spiritul epocii, dar hotărât, de la 22 de ani, să treacă totul prin filtrul propriei gândiri. Am văzut, Kant admiră deopotrivă pe Newton şi pe Leibniz. Locke îşi pune şi el amprenta din timp, în vreme ce Hume e descoperit mai târziu. Ar mai fi de luat în calcul şi atmosfera religioasă, alături de cea mistică (vâlva creată, de pildă, de Emmanuel Swedenborg). Ca şi influenţa mărturisită, cea a lui Jean-Jacques Rousseau, în domeniul moralei. Probabil, şi influenţele directe, venite din partea unor autorităţi filosofice din imediata apropiere a lui Kant, Moses Mendelssohn şi Wolff. Este, oare, corect să vorbim de ,,influenţe” la un om care a iubit atât de mult libertatea de gândire?!
Ieşirea din criză. Climatul filosofic era unul de conflict, dovadă poziţiile adoptate de Leibniz. Conştiinţa europeană se afla în criză atunci, arăta Paul Hazard. Şi, totuşi, concluziile eminentului comparatist francez i se aplică parţial lui Kant: ,,Totul este cuprins în tot, ştim prea bine; nimic nu e nou, ştim şi asta… Dar dacă numim noutate (şi s-ar părea că nu există alt gen de noutate în domeniul spiritual) lenta pregătire (subl. ns.) care, până la urmă, izbuteşte reactivarea tendinţelor eterne, care, după ce au stat amorţite o vreme, reapar iarăşi într-o zi, înzestrate cu o forţă şi împodobite cu o strălucire care par necunoscute oamenilor, neştiutori şi uituci…”/9. I se aplică, întrucât a fost vorba de o ,,lentă pregătire” a gândirii umane. Nu i se aplică, întrucât mutaţia realizată de Kant a fost decisivă pentru ceea ce a urmat.
Cum am mai spus, Kant a înţeles că metafizica nu ţinea pasul cu ,,fizica”, cu certitudinile obţinute de către ştiinţă, devenind cvasi-imposibilă, iar el pariase pe filosofie. Şi a mai înţeles, pornind de la Newton, că ceea ce interesează realmente spiritul uman este un nou tip de adevăr. Un adevăr care să cuprindă ,,poporul însuşi”, prin intermediul căruia speră Kant să poată ,,tăia înseşi rădăcinile materialismului, fatalismului, ateismului, necredinţei liberilor cugetători, fanatismului şi superstiţiei, care pot deveni dăunătoare marii mulţimi, în sfârşit şi idealismului şi scepticismului”/10.
De la ,,criză” până la ,,revoluţie” în filosofia cunoaşterii nu este decât un pas, am văzut, o dată cu Paul Hazard. Contează mai puţin dacă se mai poate spune ceva nou despre gânditorul din Königsberg şi mai mult să înţelegem de ce a ajuns acesta să fie socotit filosoful providenţial care a scos gândirea din profunda criză în care ajunsese la mijlocul secolului al XVIII-lea şi cum a ajuns el un arhetip al gândirii de azi.
Note:
1) Nicolae Trandafoiu (1975). „Substanţa şi cauzalitatea în interpretarea empirismului englez (Locke, Berkeley, Hume)”, p. 8, Editura Dacia
2) John Locke [1690] (1961). „Eseu asupra intelectului omenesc”, vol.I, p. 65, Editura Ştiinţifică
3) John R. Searle [1995] (2000). „Realitatea ca proiect social”, p.137, Editura Polirom
4) B. Russell (1952). „Histoire de la philosophie occidentale”, p. 684, Ed. Gallimard
5) Nicolae Trandafoiu, op. cit., p. 292
6) G.W. Leibniz [1704] (2003). „Noi eseuri asupra intelectului omenesc”, Editura Grinta, Cluj-Napoca
7) Adrian Niţă (1998). „Leibniz”, p. 169, Editura Paideia, Bucureşti
8) Ibidem, p. 170
9) Paul Hazard [1935] (1973). „Criza conştiinţei europene”, p. 452, Editura Univers
10) Immanuel Kant, [1781] (1969). „Critica raţiunii pure”, p. 33, traducere de N. Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
